Mărțișorul – firul alb-roșu care leagă legenda Babei Dochia de patrimoniul UNESCO
La fiecare 1 Martie, primăvara nu își face intrarea printr-un gest spectaculos, ci printr-un semn discret: șnurul răsucit, alb și roșu, oferit ca simbol al norocului, al protecției și al unui nou început. În spatele acestui gest aparent simplu stă o mitologie veche, legată de Baba Dochia, de capriciile începutului de martie și de un ritual transmis neîntrerupt din generație în generație. Astăzi, tradiția este inclusă în patrimoniul cultural imaterial al UNESCO, fără să-și fi pierdut autenticitatea sau căldura.
Martie nu sosește ca un eveniment solemn, ci ca o schimbare subtilă. O lumină mai blândă, o dimineață mai clară, o promisiune abia rostită. De aceea, Mărțișorul nu este doar un obiect decorativ, ci un semn al reînnoirii. El marchează începutul anului agrar în tradiția populară și pragul fragil dintre iarnă și primăvară – un timp al tranziției, al instabilității și al speranței. În calendarul creștin, ziua de 1 Martie este dedicată Sfintei Evdochia, însă în imaginarul românesc această sărbătoare s-a suprapus peste un personaj mult mai vechi: Dochia, figura mitică ce personifică începutul primăverii și schimbările bruște ale vremii. Legenda o înfățișează urcând muntele îmbrăcată în cojoace groase, convinsă că iarna s-a încheiat. Pe măsură ce soarele încălzește, ea renunță, rând pe rând, la ele. Dar martie rămâne imprevizibil: frigul revine, iar povestea o oprește pe Dochia în mijlocul muntelui, surprinsă de ger.
Din această narațiune provin „zilele Babei” – primele nouă zile ale lunii martie, alese simbolic de oameni pentru a-și „ghici” anul. O zi senină este semn de echilibru și lumină; una mohorâtă sugerează prudență și răbdare. Nu este o prognoză meteorologică, ci o formă arhaică de a da sens imprevizibilului. În același cadru mitologic apare și explicația simbolică a Mărțișorului. Tradiția populară spune că Dochia torcea, iar din firul tors ar fi legat un bănuț găsit pe drum. Astfel s-ar fi născut mărțișorul: o monedă prinsă într-un șnur din două fire răsucite – alb și roșu. Albul evocă zăpada care încă persistă; roșul simbolizează viața, energia și renașterea.
Inițial, șnurul era purtat de copii la gât sau la mână, cu rol apotropaic, de protecție împotriva răului și a bolilor. Ulterior, obiceiul s-a extins la tineri și adulți, iar forma darului a evoluat: de la simplul bănuț la mici podoabe, flori, simboluri sau figurine. Esența însă a rămas aceeași – gestul de a dărui un semn al începutului. Ritualul se încheie, în multe regiuni, prin legarea șnurului de o ramură înflorită, fie la 9 martie, fie la apariția primului pom în floare. Gestul transferă simbolic norocul către natură și marchează integrarea omului în ciclul reînnoirii.
Recunoașterea tradiției Mărțișorului de către UNESCO nu reprezintă o simplă validare formală, ci confirmarea faptului că acest obicei, născut în spațiul rural și perpetuat organic, face parte din patrimoniul cultural viu al comunităților din regiune. În esență, Mărțișorul rămâne o formă de tandrețe publică și discretă: un semn mic, oferit fără ostentație, care amintește că fiecare început are nevoie de un gest simbolic. Iar primăvara, înainte de a înverzi câmpurile, începe printr-un fir răsucit purtat aproape de inimă.
Cristina ANDREI
