Românii sunt campioni la sărăcia în rândul copiilor, abandonul şcolar şi analfabetismul funcţional

• procentul copiilor de 14 ani necuprinşi în educaţie este de 11,35% (2,17 media UE), al celor de 15 ani de 16,81% (2,88% în UE), iar în cazul adolescenţilor de 16 ani, proporţia este de 19,26% (5% în UE) • doar 1,6% dintre copiii sub 2 ani au acces la educaţie timpurie (9,8% media UE), iar procentul ajunge la doar 21,1% în cazul celor care au împlinit 2 ani (35,2% media UE)

În România, cuantumul cheltuielilor pentru învăţământ, din totalul cheltuielilor publice generale, potrivit Institutului Naţional de Statistică este de doar 12,1%, în 2020, faţă de 14,1%, în 2019. Alocările bugetare pentru educaţie au fost, în 2019, de 3,16% (versus, 4,7% media UE 27) fiind cele mai scăzute din întreaga Uniune. România se confruntă cu o intensitate record a sărăciei educaţionale în rândul copiilor, exprimată prin sărăcie (41,5%) şi analfabetism funcţional (43%). Cu toate acestea, nivelul alocărilor resurselor financiare rămâne extrem de modest. În schimb, ţări în care aceste probleme nu au nicidecum aceeaşi intensitate prioritizează cu responsabilitate educaţia: Suedia – 7,06%, Belgia – 6,25%, Finlanda – 6,06%, Cipru – 5,24%, Polonia – 4,67%, Slovenia – 4,61% sau chiar Bulgaria – 4,20%.
În acest context, Organizaţia Salvaţi Copiii adresează o scrisoare deschisă autorităţilor, prin care atrage atenţia asupra faptului că orice iniţiativă de blocare a investiţiilor bugetare adecvate nevoilor elevilor şi sistemului de învăţământ, prin renunţarea alocării bugetare a 6% din Produsul Intern Brut – ţintă stabilită din 2011 prin art. 8 al Legii Educaţiei naţionale şi niciodată respectată – va arunca o altă generaţie de copii în una dintre cele mai injuste forme ale inechităţii din societatea românească, cea din educaţie.
O astfel de decizie, justificată de către Guvernul României prin necesitatea „de a conduce politica fiscal-bugetară în mod prudent”, reprezintă nu doar o poziţie inoportună, mare parte dintre copiii români fiind constrânşi să plătească cu viitorul lor, dar şi ignorarea unor dispoziţii legale în vigoare şi nesocotirea gravă a obligaţiei Guvernului României de a pune în centrul activităţilor sale interesele copiilor.

Analiza Salvaţi Copiii România

Interesele superioare ale copiilor nu reprezintă repere decizionale pentru Parlamentul şi Guvernul României în elaborarea şi adoptarea bugetului de stat.
Faptul că dreptul la educaţie de calitate aparţine fiecărui copil, indiferent de locul şi familia în care se naşte, e un principiu esenţial şi susţinut în mod universal.
Preşedintele României, Klaus Iohannis sublinia în proiectul „România Educată” că educaţia este „o prioritate reală la toate nivelurile”, trebuie să fie „accesibilă tuturor, în mod echitabil” şi „cheia pentru dezvoltarea sustenabilă a ţării noastre”. În acelaşi proiect se menţiona că „pe fondul pandemiei de COVID-19 şi a pierderilor educaţionale asociate, este de aşteptat ca, în politica de finanţare, educaţia să fie prioritizată”. Principiul interesului superior al copilului trebuie să devină criteriul de evaluare a onestităţii faţă de copii în deciziile autorităţilor din această ţară, nu o expresie goală de conţinut. Ori, acest principiu fundamental nu se regăseşte în proiectele de lege privind bugetul de stat. Nici acum, nici în trecut. Deşi Constituţia României proclamă „regimul special de protecţie şi de asistenţă a copiilor”, iar obligaţiile internaţionale, asumate prin ratificarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, impun Guvernului, la toate nivelurile sale, „să evalueze continuu impactul asupra copiilor al oricărei propuneri de lege, politică sau alocare bugetară”. Se constată că în niciun an, din cei 12 care s-au scurs de la adoptarea Legii Educaţiei naţionale, autorităţile nu au realizat o astfel de evaluare şi nu au considerat că deciziile lor trebuie „să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului”.

Cheltuielile publice pentru educaţia copiilor români, cele mai scăzute din Uniunea Europeană

În România, cheltuielile publice pentru educaţie (nivelurile de la educaţie preşcolară până la educaţie terţiară) au fost, în 2019, de 3,16% (versus, 4,7% media UE 27), fiind cele mai scăzute din întreaga Uniune. România se confruntă cu un nivel record al sărăciei educaţionale în rândul copiilor, exprimată prin sărăcie (41,5%) şi analfabetism funcţional (43%). Cu toate acestea, nivelul alocărilor resurselor financiare rămâne extrem de modest. În schimb ţări în care aceste probleme nu au nicidecum aceeaşi intensitate prioritizează cu responsabilitate educaţia. Un exemplu simplu, pentru anul 2019, îl reprezintă Finlanda cu o alocare de 6,06% dintr-un PIB aproape egal cu cel a României (240 mld € faţă de 224 mld €) la o populaţie de 3,5 ori mai mică şi lipsită de multiplele dificultăţi cu care se confruntă familiile din ţara noastră: sărăcie şi excluziune socială, analfabetism funcţional generat prin şcoală, lipsa accesului la servicii medicale de calitate, absenţa serviciilor în mii de localităţi ori nivel general scăzut de educaţie. Deşi contextul social şi economic e incomparabil mai favorabil, Finlanda pune preţ pe educaţia copiilor şi alocă, pentru toate nivelurile învăţământ (fără ciclul universitar), 10.944 de € per elev (6,06% din PIB), ceea ce înseamnă o sumă de 5,41 de ori mai mare decât cea prevăzută pentru un copil din România, de 2.024 €.
Finanţarea deficitară a învăţământului, multiplele reforme începute şi abandonate pe traseu au făcut ca, în perioada 2010-2018, costurile ascunse ale educaţiei să se dubleze: în medie, de la 1.490 lei per copil, la 3.093 lei. Iar în 2021, contribuţia părinţilor a ajuns la 6.798 de lei, după însumarea răspunsurilor privind cheltuieli specifice (echipamente digitale pentru şcoala online, pentru meditaţii, rechizite, manuale, transport, materiale igienico-sanitare), ceea ce reprezintă valoarea costului standard per elev pentru 2022, stabilit la 6.386 de lei.
De aceea, luând în considerare diferenţele de context social, economic, alocare bugetară (statistic ori exprimată concret) şi faptul că părinţii continuă să acopere costurile ascunse ale sistemului de învăţământ, lucru inacceptabil în toate ţările UE, media europeană a fondurilor alocate educaţiei, de 4,7%, proclamată de Guvernul României drept ţinta finală a investiţiilor în educaţie, nu este deloc relevantă şi suspendă dreptul la educaţie de calitate prin neajustarea bugetară la nevoile reale ale copiilor.

Îngrijirea şi educaţia timpurie, preşcolară şi primară sunt subfinanţate cronic

Referitor la accesul la învăţământul obligatoriu, procentul copiilor de 14 ani necuprinşi în educaţie este de 11,35% (2,17 media UE), al celor de 15 ani de 16,81% (2,88% în UE), iar în cazul adolescenţilor de 16 ani proporţia este de 19,26% (5% în UE). Mai mult, cele mai mari diferenţe dintre procentul înregistrat de România şi media europeană apar la primele niveluri de educaţie cărora orice strategie în educaţie le-ar acorda o atenţie sporită, specialiştii considerându-le fundamentale în egalizarea de şanse dintre copiii vulnerabili şi cei non-vulnerabili. De exemplu, în privinţa alocărilor pentru învăţământul primar, în timp ce media europeană este de 1,05% (Suedia, Cehia, Cipru, Polonia şi Bulgaria înregistrând cele mai ridicate niveluri de investiţie, între 1,94% şi 1,83), România consideră nejustificat că este suficientă o alocare de 2,42 de mai mică, adică 0,45% din PIB. Aceste aspecte reprezintă un dezechilibru major.
Organizaţia Salvaţi Copiii a arătat de-a lungul anilor, prin analizele sale şi programele derulate în comunităţile dezavantajate socio-economic, că problemele legate de accesul la educaţie încep de la cele mai mici vârste, intervenţiile susţinute prin investiţii adecvate şi distribuite echitabil putând conduce la o egalizare a şanselor. Dar, în condiţiile în care infrastructura lamentabilă permite ca doar 1,6% dintre copiii sub 2 ani să aibă acces la educaţie timpurie (9,8% media UE), iar procentul ajunge la doar 21,1% în cazul celor care au împlinit 2 ani (35,2% media UE), această oportunitate nu este deloc valorificată în politicile educaţionale din România. De asemenea, educaţia şi îngrijirea copiilor preşcolari se confruntă în România cu una dintre cele mai scăzute rate de participare şi cu o infrastructură dezechilibrată între rural şi urban. Conform Monitorului Educaţiei şi Formării 2022, în 2020, includerea copiilor cu vârsta între 3 ani şi vârsta de începere a învăţământului obligatoriu a fost de doar 78,2% faţă de media Uniunii Europene de 93%.
România are cele mai scăzute valori ale cheltuielilor publice din UE, respectiv 1.659 €/copil pentru educaţie timpurie (0-3 ani); 1.585 €/copil – educaţie preşcolară (3-5 ani) şi 1.077 €/copil – Ciclul primar (6-11 ani). Asta în vreme ce, Bulgaria are prevăzuţi câte 2.628 €/copil pentru educaţie timpurie şi educaţie preşcolară şi 2.016 €/copil – ciclul primar; Slovenia – 4.439 €/copil pentru educaţie timpurie, 3.074 €/copil – educaţie preşcolară şi 5.143 €/copil – ciclul primar; Uniunea Europeană – 6.394 €/copil pentru educaţie timpurie, 4.059 €/copil – educaţie preşcolară şi 6.359 €/copil (fără Slovacia) – ciclul primar.

Părăsirea timpurie a şcolii se menţine la un nivel deosebit de ridicat

Raportul european, menţionat mai sus, atrage atenţia că, direct legat de startul nefavorabil dezvoltării educaţionale a copiilor în primii ani de viaţă, rata tinerilor cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani ce nu absolviseră ciclul de învăţământ secundar superior, care nu urmau niciun program educaţional sau de formare, rămâne semnificativ mai mare, de 15,3% în România faţă de media UE de 9,7%. Sub acest aspect, cei mai afectaţi sunt tinerii romi, doar 22% dintre ei absolvind ciclul de învăţământ secundar superior, faţă de 83,3 % din totalul populaţiei. De asemenea, rata de părăsire timpurie a sistemelor de educaţie şi formare este de peste 5 ori mai mare în zonele rurale (23,2 %) faţă de cele urbane (4,5 %).
În privinţa diferenţelor în calitatea şi individualizarea actului educaţional, ţara noastră se caracterizează prin cea mai accentuată subperformanţă educaţională severă în rândul elevilor din medii socio-economice dezavantajate faţă de cei din medii socio-economice dezvoltate, pentru toate cele trei scale (citit, matematică şi ştiinţă), cu un indicator al inechităţii de 39%, în timp ce media europeană este de 19,3%.
Banca Mondială avertiza că „un copil născut astăzi în România este de aşteptat să atingă doar 60 % din potenţialul său productiv ca adult, comparativ cu 100 % dacă acesta ar beneficia pe deplin de educaţie şi sănătate de calitate, disponibile în alte ţări ale UE”, iar în aceste condiţii acumularea de capital uman necesar dezvoltării economice este cea mai scăzută din Europa şi variază foarte mult de la un judeţ la altul. Lipsa rezultatelor în învăţare şi a capacităţii de aplicare a cunoştinţelor achiziţionate împiedică dezvoltarea autonomiei personale, în sens profesional, social ori cultural, afectând iremediabil la nivel societal, pe termen mediu şi lung, absorbţia şi adaptabilitatea, în viitor, a forţei de muncă calificate şi performante.

Sute de mii de copii au fost privaţi de accesul la educaţie de calitate

Amânările succesive ale aplicării art. 8 din Legea Educaţiei naţionale nr. 1/2011 (finanţarea cu 6% din PIB) au lipsit sute de mii de copii de acces la educaţie de calitate. Prorogările succesive ale aplicării acestei dispoziţii, cu un caracter discriminatoriu la adresa copiilor, singurii cetăţeni români neîndreptăţiţi cu atâta consecvenţă timp de 12 ani, vor adânci inechitatea sistemică a educaţiei din România. Socotind procentele din PIB însuşite şi redirecţionate nedrept de către autorităţi timp de 11 ani, anual aproximativ 2,5 procente, acestea însumează 50 de miliarde de euro, bani care nu au ajuns niciodată să fie folosiţi pentru construirea şi modernizarea creşelor, grădiniţelor şi şcolilor, pentru transportul copiilor, creşterea accesului la educaţie, a siguranţei şi calităţii climatului şcolar etc. De-a lungul anilor, cu aceste resurse financiare am fi putut reduce considerabil decalajele istorice ale infrastructurii şcolare (şcoli moderne, grupuri sanitare sigure, laboratoare, biblioteci, cabinete medicale, tehnologie digitală) dintre mediul urban şi mediul rural, ar fi fost posibilă extinderea programelor remediale sau de tip „Şcoală după Şcoală” pentru cuprinderea a cel puţin 500.000 de copii, proporţia copiilor ce au abandonat şcoala, care au părăsit timpuriu sistemul de educaţie sau sunt afectaţi de analfabetism funcţional ar fi cunoscut cu siguranţă o scădere semnificativă, cuprinderea în învăţământul preşcolar din comune şi sate ar fi fost comparabilă cu cea înregistrată în mediul urban, formarea reală şi salarizarea corespunzătoare a cadrelor didactice, ca şi masa caldă şi hrănitoare pentru fiecare copil în fiecare zi de şcoală, ar fi devenit realităţi ale sistemului de educaţie.

Cheltuielile pentru educaţia copiilor reprezintă investiţii pentru viitorul economic al României

Numeroase studii au arătat că investiţiile în educaţie, în special în copilăria timpurie, preşcolaritate ori în primii ani de şcoală, reprezintă o strategie economică extrem de rentabilă care asigură dezvoltarea forţei de muncă a unei naţiuni. Precizând că orice investiţie în educaţie e benefică, indiferent de vârstă (copilărie, adolescenţă, vârsta adultă), James J. Heckman, doctor în ştiinţele economice şi laureat la Premiului Nobel pentru Economie (2000), a demonstrat, prin celebra sa ecuaţie, „investiţii+dezvoltarea+susţinerea = profit
[educaţiei timpurii şi preşcolare] [forţă de muncă competentă, productivă şi valoroasă] că programele destinate copiilor între 0 şi 7 ani înregistrează cea mai mare rată de recuperare a investiţiei între 7% şi 10% pe an, tradusă prin creşterea performanţelor şcolare şi profesionale; precum şi prin reducerea costurilor în ceea ce priveşte educaţia remedială, sănătatea şi cheltuielile sistemului de justiţie penală.
O altă concluzie similară stabilea că, pentru fiecare dolar investit în educaţia copiilor de vârstă mică, societatea va primi înapoi de la 7$ până la 16$ (aproximativ 13$ pentru societate şi 4$ pentru adult). În această serie de argumente, UNICEF România a recomandat Guvernului ca ţara noastră „să acorde prioritate maximă educaţiei timpurii şi celei primare”, arătând, în raportul său din 2015 că dacă România ar creşte treptat investiţia în educaţie, de la 4,1%, la 6% din PIB, s-ar înregistra o creştere economică mai mare”, iar această măsură ar aduce un câştig de 12-17 miliarde de euro în următorii zece ani. De asemenea, UNICEF a arătat că fiecare an suplimentar, petrecut pe băncile şcolii, creşte venitul viitorului adult cu 8-9%, reduce riscul şomajului cu 8% şi riscul de probleme grave de sănătate cu 8.2%.
Aceste câteva analize ştiinţifice sunt lecţii elementare de economie şi finanţe publice de care tot mai multe state (precum Bulgaria) ţin seama în proiectarea cheltuielilor bugetare. Amputarea acestor investiţii înseamnă, pur şi simplu, ratarea obiectivelor de dezvoltare economică pe termen lung a României, deznodământ pe care Guvernul, prin modul în care înţelege să gestioneze bugetul de stat pentru 2023, şi-l asumă.

Măsurile urgente propuse de Organizaţia Salvaţi Copiii

În acest context de natură să provoace doar îngrijorare, România are nevoie de investiţii considerabile şi urgente în educaţie, procentul de 6% din Produsul Intern Brut fiind, în opinia Organizaţiei Salvaţi Copiii, singura ţintă rezonabilă pentru a respecta dreptul la educaţie echitabilă şi de calitate copiilor noştri. Creşterile de alocare bugetară, determinate prin analize ale nevoilor din sistemul de educaţie, ar trebui să nu fie mai mici de un procent anual, astfel încât anul 2025 să devină primul an în care educaţia, domeniu esenţial pentru „protejarea identităţii culturale”, să fi beneficiat, pentru prima dată în istoria ultimelor trei decenii, de cele 6 procente cuvenite din PIB. Ţinând seama de perioada actuală de elaborare şi aprobare a bugetului de stat pentru 2023 şi de obiectivele strategice ale Garanţiei pentru Copii, Organizaţia Salvaţi Copiii România solicită autorităţilor să aplice următoarele măsuri ce pot contribui la asigurarea incluziunii şi a egalităţii de şanse în educaţia copiilor.
Anume creşterea alocărilor bugetare pentru 2023, astfel încât să fie majorate inclusiv sumele pentru cheltuielile cu bunuri şi servicii, componentă a costului standard per elev;
revizuirea mecanismului de finanţare a şcolilor din mediul rural pe baza indexului de risc educaţional şi a coeficientului de finanţare, inclusiv redistribuirea resurselor (financiare, materiale, cadre didactice etc.) către zonele şi şcolile cu risc crescut de abandon şcolar; prioritizarea finanţării educaţiei timpurii şi primare; eliminarea diferenţelor de infrastructură şcolară dintre rural şi urban pentru egalizarea şanselor copiilor, asigurarea de la bugetul de stat a sumelor necesare pentru burse şi decontarea integrală a transportului elevilor navetişti (rectificările anterioare nu au inclus cheltuielile de transport ale elevilor); stimularea financiară a cadrelor didactice de a preda în zonele defavorizate şi în şcolile cu risc educaţional crescut; finanţarea celorlalte programe cu impact semnificativ în creşterea incluziunii şi calităţii în educaţie, respectiv masă caldă în şcoli, voucherele educaţionale, conform OUG nr. 133/2020, programul/tichetele pentru programele Şcoală după Şcoală, intervenţiile de educaţie remedială etc.

Diana ARON